Bifolium

Note Biblice și Patristice

Scrisoarea/Cartea lui Aristeas în studiile moderne (II)

niehoff

NOTĂ | Maren R. Niehoff. Jewish Exegesis and Homeric Scholarship in Alexandria. Cambridge: CUP, 2011.

Studiul cercetătoarei M. Niehoff nu se limitează numai la Scrisoarea lui Aristeas, însă, în această notă, în continuarea postării precedente (S. Honigman), voi prezenta numai capitolul 2 al studiului, dedicat Scrisorii lui Aristeas și contextului istoric și cultural în care autoarea susține că această operă s-a produs. Capitolele următoare se ocupă de Demetrius și colegii săi anonimi, ale cărui fragmente ne furnizează elemente pozitive de contact între științele homerice și studiile biblice (fragmente din Demetrius se găsesc în Eusebiu, Praeparatio evengelica 9), Aristobulus (și Demetrius și Aristobulus sunt considerați de autoare contemporani cu autorul lui Aristeas) și Philon (părțile a doua și a treia).

Așadar, încă de la începutul studiului, Maren Niehoff consideră Scrisoarea lui Aristeas ca o reacție conservatoare față de paradigma homerică în exegeza biblică.
Paradigma homerică se referă, în general, la activitatea de editare a epopeelor lui Homer de către Aristarchus din Samothrace (și predecesorii săi, Zenodotus și Aristophanes din Bizanț), al cincilea conducător al Bibliotecii din Alexandria și tutore în familia regală, în a doua jumătate a secolului al doilea î. Chr., când este datată și Scrisoarea lui Aristeas. Paradigma homerică – căreia Scrisoarea lui Aristeas i s-ar opune – se referă la metodele de critică textuală întreprinse de Aristarchus – și de alți savanți din acea perioadă, chiar și de bibliști asupra textelor Legii, susține cercetătoarea – , asupra epopeelor homerice. Pe scurt, Aristarchus considerase editarea lui Homer neștiințifiică și, prin urmare, a purces la revizuirea și editarea corectă și acurată a operelor acestuia. El identificase trei tipuri de interpolări/coruperi textuale, și anume: adăugiri, omisiuni și transferuri de motive, pe care le-a corectat după criterii interne.
Opunându-se acestor practici în ceea ce privește Legea iudaică, autorul Scrisorii lui Aristeas trebuie să fi avut cunoștință de existența studiilor biblice printre iudeii alexandrini. Cercetătoarea consideră că acestea erau suficient de răspândite și impresionante, încât să provoace o asemenea reacție conservatoare din partea autorului lui Aristeas.

Metodele de corupere (gr. diaskeuazō) textuală cărora autorul lui Aristeas li se opune s-ar găsi în cap. 311, unde, după prezentarea și citirea traducerii în fața comunității și în prezența traducătorilor, s-a căzut de acord asupra rostirii unui blestem asupra celor care ar intenționa să modifice în vreun fel traducerea, fie adăugând (prostithēmi), fie transferând (metapherō), fie ștergând/făcând eliminări din text (poieō aphairesin).
Cuvintele cheie din paragraf sunt prostithēmi – a adăuga (la text), metapherō – a transfera (motive/texte) și poieō aphairesin – a șterge/elimina (din text), tehnici întâlnite în cadrul studiilor homerice din Alexandria și, probabil, împrumutate și în cadrul studiilor biblice ale vremii.
Aristarchus a reeditat epopeele homerice recurgând la diferite tehnici, printre care marcarea interpolărilor și transferurilor cu asterisc sau obelus. Acestor practici, de asemenea, Aristeas li s-ar opune. Nicio modificare, de orice natură, nu trebuie să fie făcută asupra traducerii Legii iudaice, care este corectă, acurată în orice aspect al ei, făcută cu venerație, și trebuie să rămână exact așa cum este (Arist. 311).
Așadar, pe baza termenilor tehnici utilizați în Aristeas, și care se găsesc – sau sunt împrumutați conștient din terminologia academică a vremii (din Aristarchus) –, M. Niehoff așază Scrisoarea lui Aristeas în contextul studiilor homerice alexandrine, și consideră opera o reacție conservatoare la cea din urmă. Deși, împărtășesc același vocabular și limbaj tehnic, ei se situează pe poziții diferite.

Concluzia generală a autoarei este că iudeii alexandrini erau conștineți de metodele academice care se dezvoltau în Musaion-ul din Alexandria și, deși între ei erau controverse cu privire la natura și legitimitatea studiilor homerice (și a metodelor de critică textuală), imaginea de ansamblu este aceea a unei impresionante creativități în dialog cu mediul cultural înconjurător (cultura elenistă alexandrină).

Cătălin Dan Necșa, Leiden University (LUCAS)

Advertisements

Information

This entry was posted on 24/08/2014 by in bifolium.
%d bloggers like this: