Eusebiu revizuit, în seria nouă a PSB

RECENZIE | Eusebiu de Cezareea. Viața împăratului Constantin și alte scrieri. Studiu introductiv de Emilian Popescu, traducere din limba greacă și note de Radu Alexandrescu (Părinți și scriitori bisericești 8, ediția a II-a revizuită și adăugită; București: Basilica 2012).

După cum se anunță în Prolog, volumul de față se dorește a fi o variantă revizuită și adăugită a celui apărut în cadrul vechii serii PSB în 1991. Cu minime modificări stilistice,Studiul introductiv pare să fie identic cu cel din prima ediție. Sunt reproduse considerațiile bogate privind viața și opera lui Eusebiu (p. 8-23), autorul, conținutul, autenticitatea și capitulația Vieții lui Constantin (p. 25-36). Sunt de asemenea abordate diverse chestiuni din conținutul acestei scrieri care au făcut obiect de dezbatere printre istoricii și teologii moderni (p. 37-48).

Dacă Studiul este în sine cuprinzător, trebuie spus că informația pe care se bazează a rămas din păcate tributară literaturii de specialitate disponibile până în anul 1991. Am putut număra doar două note explicative suplimentare față de prima ediție, dintre care una pentru a semnala o formulă de abreviere. Restul au fost păstrate fără schimbări, uneori inclusiv scăpările din prima ediție (e.g. titlul monografiei lui T. D. Barnes, apare în ambele cazuri citat drept Constantin (sic) and Eusebius (ed. 2012: p. 12, n. 7; ed. 1991: p. 9, n. 6).

De remarcat în trecere un amănunt ușor curios. Deși s-a încetățenit deja în cultura română, numele filozofului neo-platonician Porfir apare într-o variantă insolităPorfirius (p. 19), care nu este nici o transcriere fonetică acurată a formei grecești (am fi avut în acest caz Porphyrios), nici varianta latinizantă așteptată a acestei transcrieri (care ar fi fost Porphyrius), după ce în prima ediție aveam forma Porfirie. Aceeași pornire spre re-latinizarea variantelor onomastice în raport cu prima ediție se poate constata la p. 42-45. Avem astfel Maximianus Herculius în loc de Maximian Hercule(ed. 1991), Maxentius în loc de Maxențiu, Licinius în loc de Liciniu etc.

Dacă această dorință de acuratețe nu strică – deși poate uneori juca feste –, era cu mult mai necesar un efort serios pentru a aduce bibliografia la zi și a lua în dezbatere contribuțiile pertinente apărute între timp asupra subiectului. Astfel de modificări bibliografice pot fi identificate numai în cazul Studiului introductiv dedicat Vieții lui Constantin, și anume la lista inițială din 1991 s-au adăugat în noua ediție paisprezece titluri, majoritatea în germană (p. 56-59).

Trebuie însă remarcat că acestea nu sunt nici exploatate în notele explicative, nici citate. Cititorul ar fi ieșit apoi fără îndoială în câștig dacă i s-ar fi oferit în plus o discuție a contribuțiilor recente datorate lui Harold A. Drake (Constantine and the Bishops. The Politics of Intolerance, 2002), Paul Veyne (Quand notre monde est devenu chrétien, 2007) sau Peter J. Leithart (Defending Constantine. The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom, 2010), pentru a enumera doar câteva titluri. De asemenea, problema datei și locului în care a fost rostită Cuvântarea către Adunarea Sfinților a fost elegant și convingător rezolvată între timp de T. D. Barnes într-un articol publicat în 2001 în The Journal of Theological Studies (cuvântarea a fost rostită la Nicomidia, în aprilie 325, cu prilejul celebrărilor pascale), lucru ignorat în Studiul introductiv, care optează și în ediția a doua pentru Sardica, 12 aprilie 317, urmând un articol mai vechi al aceluiași T. D. Barnes (p. 64-66).

Câteva cuvinte acum în privința traducerii. La fel ca în cazul primei ediții, ea nu este precedată de o Notă în care să fie enunțat și justificat parti-pris-ul traductologic de ansamblu. Se observă însă destul de repede opțiunea pentru o traducere mai liberă, care lasă adeseori senzația că încearcă să-l înfrumusețeze pe Eusebiu. În compensație, sunt oferite variante mai literale în note de subsol, acolo unde traducătorul socotește de cuviință.

În paranteză fie spus, decizia de a recurge la note de subsol aproape exclusiv pentru a da variante alternative de traducere este prejudiciabilă, fiindcă niciun Studiu introductiv, oricât de bine informat ar fi, nu poate înlocui comentariile sau precizările punctuale menite să clarifice cutare aspect ori să semnaleze cutare altul. Nu există diferențe semnificative între cele două ediții în această privință. Traducerea rezultată este astfel una care privilegiază calofilia în raport cu precizia, minuțiozitatea și consecvența, chiar și acolo unde nevoia de acestea din urmă se simțea. Pentru exemplificare, voi lua în continuare selectiv în discuție textul scrisorii pe care împăratul Constantin o trimite lui Alexandru și Arie pentru a-i reconcilia.

Prima frază a versiunii românești spune astfel: „Martor îl chem, de se poate, pe Dumnezeul întregii zidiri că am avut îndoit temei să purced la acele lucruri a căror răspundere am luat-o asupra mea” (p. 155). Textul grecesc este însă următorul:  Διπλῆν μοι γεγενῆσθαι πρόφασιν τούτων, ὧν ἔργῳ τὴν χρείαν ὑπέστην, αὐτὸν ὡς εἰκὸς τὸν τῶν ἐμῶν ἐγχειρημάτων βοηθὸν καὶ σωτῆρα τῶν ὅλων θεὸν ποιοῦμαι μάρτυρα. (VC II, 64, 1). Mai întâi observăm că, fără nicio explicație, o secvență importantă din textul grecesc a rămas pur și simplu netradusă în românește (τὸν τῶν ἐμῶν ἐγχειρημάτων βοηθὸν καὶ σωτῆρα). Apoi, secvența „să purced la acele lucruri a căror răspundere am luat-o asupra mea” este o redare liberă și mai degrabă confuză a originalului (τούτων, ὧν ἔργῳ τὴν χρείαν ὑπέστην). În fine, inciza ὡς εἰκὸς este tradusă în mod inutil printr-o condițională („de se poate”). Într-o singură frază se poate astfel constata o neașteptată imprecizie și lipsă de minuțiozitate.

O traducere completă, clară și fidelă textului lui Eusebiu ar fi fost, de pildă: „Îl iau martor, așa cum e firesc, pe Însuși Dumnezeu, Ajutătorul întreprinderilor mele și Mântuitorul tuturor, că am avut o dublă motivație pentru lucrurile a căror răspundere am luat-o asupra mea cu fapta.” Textul grecesc continuă apoi: Πρῶτον μὲν γὰρ τὴν ἁπάντων τῶν ἐθνῶν περὶ τὸ θεῖον πρόθεσιν εἰς μίαν ἕξεως σύστασιν ἑνῶσαι, δεύτερον δὲ τὸ τῆς κοινῆς οἰκουμένης σῶμα καθάπερ χαλεπῷ τινι τραύματι πεπονηκὸς ἀνακτήσασθαι καὶ συναρμόσαι προὐθυμήθην. (VC II, 65, 2). De dragul variației literare, traducătorul român redă același verb (προὐθυμήθην) o dată prin „cu osârdie mi-a fost în minte”, iar a doua oară prin „mi-am pus în gând”. Era oare această inconsecvență necesară? Apoi, în partea a doua a frazei, putem identifica din nou o anumită lejeritate în redarea originalului. Astfel, era de așteptat ca verbele ἀνακτήσασθαι καὶ συναρμόσαι să fie redate prin „să readuc la sănătate și să tocmesc (trupul lumii noastre suferind ca de o rană grea)” în loc de varianta imprecisă „să reînviorez (sic!) și să întăresc din nou”.

Ultima secvență din fraza următoare este tradusă din nou poetic și fără respect pentru exprimarea originalului. În vreme ce textul grecesc, vorbind despre mersul treburilor statului, spune … σύνδρομον ταῖς ἁπάντων εὐσεβέσι γνώμαις τὴν μεταβολὴν καρπώσεται, traducătorul român redă astfel: „…ar fi dat roade și s-ar fi schimbat la chip, după însăși dorința tuturor cuvioșilor”, fără a motiva în vreun fel introducerea unor cuvinte noi în text („însăși” sau „la chip”), traducerea unui plural printr-un singular („dorință” în loc de „dorințe”) sau transformarea unui adjectiv într-un substantiv („dorințele pioase” devin astfel „dorința cuvioșilor”). Aceste modificări nu erau însă necesare, tot ce trebuia făcut fiind urmarea fidelă a originalului care spune simplu: „… va rodi o schimbare pe măsura dorințelor pioase ale tuturor”.

În paragraful următor (VC II, 66, 1) găsim din nou o traducere confuză a originalului. Textul conține o aluzie la Liciniu, desemnat ca „vrășmașul comun al lumii noastre”, și continuă: ὃς ταῖς ἱεραῖς ὑμῶν συνόδοις τὴν ἀθέμιτον ἑαυτοῦ γνώμην ἀντέστησεν, secvență pe care traducătorul român o redă astfel (p. 155): „… care în sfintele noastre (sic) adunări s-a ridicat să vă înfrunte cu nelegiuita-i voie”. Constantin vrea să spună însă: „… care a pus nelegiuita sa voie în calea sfintelor voastre adunări”, aluzie la interzicerea de către Liciniu a sinoadelor creștine în Răsărit între 322 și 324 (episodul este narat de Eusebiu, VC I, 51, 1 sq., trad. rom., p. 115). Pe lângă faptul că, în versiunea propusă de traducătorul român, aluzia nu este inteligibilă, nu există nici notă de subsol cu necesarele explicații.

O notă explicativă merita de asemenea următorul paragraf (VC II, 67), în care Constantin vorbește despre o „mare biruință” împotriva dușmanilor, pentru a se preciza că împăratul se referă aici la victoria finală asupra lui Liciniu din 18 septembrie 324, fapt care constituie un bun indiciu pentru a situa redactarea și trimiterea scrisorii la Alexandria în prima parte a toamnei lui 324. În paragraful următor (VC II, 67, 1), adverbul ὁμοῦ (laolaltă) a rămas netradus. În paragraful următor (VC II, 68), întâlnim un alt exemplu de redare neglijentă și confuză a originalului. În vreme ce textul grecesc spune: διαλογιζομένῳ δή μοι τὴν ἀρχὴν καὶ τὴν ὑπόθεσιν τούτων ἄγαν εὐτελὴς καὶ οὐδαμῶς ἀξία τῆς τοσαύτης φιλονεικίας ἡ πρόφασις ἐφωράθη, în românește avem (p. 156) : ”Am stat și am chibzuit asupra începutului, precum și asupra tâlcului acestor lucruri: obiectul lor mi s-a părut foarte clar; totuși deloc potrivit unei asemenea înverșunări.”

Dar, dacă s-ar fi urmat cu atenție originalul, am fi avut: „Examinând începutul și subiectul[1] acestor [certuri], mi s-a descoperit că motivul este cu totul neserios și în niciun caz vrednic de o asemenea învrăjbire.” Împăratul nu vrea să spună că cearta dintre Arie și Alexandru are un motiv clar, ci mai degrabă că acest motiv este minor și fără importanță (adjectivul εὐτελὴς însemnând ieftin; de doi bani; vulgar), așa cum nu încetează să o repete pe tot parcursul scrisorii (e.g. VC II, 70, 1; II, 70, 2-3; II, 70, 1). Fiindcă nu redă corect sensul adjectivului grecesc, traducătorul român este obligat să introducă un „totuși” care nu există în original, după ce omite în prealabil să traducă și copula (καὶ) care leagă cele două epitete. Pare de altfel să existe o adevărată preferință pentru a traduce complicat sau obscur chiar și acolo unde se putea simplu. De pildă, în același paragraf, textul grecesc care spune: … μέσον τῆς πρὸς ἀλλήλους ὑμῶν ἀμφισβητήσεως οἷον εἰρήνης πρύτανιν ἐμαυτὸν εἰκότως προσάγω, este redat prin: „… înfățișându-mă în chiar mijlocul certei voastre – doar că în chip de [simplu] sol al păcii”, în loc să se spună simplu: „…intervin în disputa voastră înfățișându-mă ca un sol de pace”.

Trebuie să recunoaștem că este foarte dificil să continui confruntarea versiunii românești cu originalul grecesc atunci când începi să ai sentimentul că, fără să te străduiești în mod special, rezultatul va fi totuși o caricatură. Și este pur și simplu deconcertant ca, în doar două pagini dintr-un volum al unei colecții de referință a Patriarhiei Române, să se poată găsi atâtea neajunsuri. Cu atât mai mult atunci când volumul în cauză este prezentat ca o „ediție revizuită și adăugită”. Însă dincolo de chestiunea responsabilității pentru acestă suprinzătoare densitate de scăpări, este clar că păgubiți sunt în primul rând cititorii, nevoiți să ia cunoștință de documente importante ale istoriei creștine într-o versiune defectuoasă și prea puțin demnă de Sfântul Împărat Constantin și de mama sa, Elena, personajele principale ale scrierilor adunate în acest volum.

Ovidiu Sferlea, Universitatea din Oradea

 

[1] Traducătorul oferă această variantă alternativă în nota infrapaginală.