Bifolium

Note Biblice și Patristice

Din PSB, seria nouă

vasile ep

RECENZIE | Sfântul Vasile cel Mare. Epistole. Traducere din limba greacă, introducere și note de Pr. Teodor Bodogae. Ediție revăzută de T. Teoteoi. Părinți și Scriitori Bisericești 3;  Basilica: București, 2010.[1]

Volumul de față se adaugă Discursurilor (PSB 1) și primei părți de Scrieri exegetice (PSB 2) pentru a continua editarea întregii opere a Sfântului Vasile cel Mare în noua serie PSB. Departe de a fi o sursă de anecdote sau un simplu pretext pentru etalarea talentului literar, corespondența Sf. Vasile constituie un document de maximă importanță pentru înțelegerea realităților creștinătății din a doua jumătate a veacului al IV-lea a cărei frescă ne-o oferă în toată complexitatea și dramatismul ei. Să spunem câteva cuvinte despre contextul în care s-au născut aceste scrisori.

După moartea împăratului Constantin, consensul teologic atins și menținut cu greu în timpul vieții sale se destramă cu repeziciune. O parte din ce în ce mai semnificativă a episcopilor din Răsărit caută o expresie alternativă a credinței față de cea de la Niceea. Dacă acești episcopi resping și patronajul, și ideile lui Arie ca fiind extremiste, ei manifestă în schimb o aversiune și mai hotărâtă față de simbolul niceean, în care denunță prezența unei forme subtile de modalism. În spatele textului celor „318 Părinți”, pretind ei, se vede limpede spectrul ereziei lui Marcel de Ancyra, acuzat de a susține, printr-o interpretare originală a termenului homoousion, că între Tatăl și Fiul există o identitate nu numai generică, ci și numerică. „Un nou Sabelie” în crezul de la Niceea, iată strategia retorică prin care mulți căutau să discrediteze definiția din 325 și pe tot mai puținii ei apărători. Dar în loc să precizeze în sens ortodox termenul homoousion, așa cum va face Sf. Atanasie și, după el, Părinții Capadocieni, acești episcopi vor căuta să înlocuiască simbolul niceean prin mărturisiri de credință ambigue în formă și, cel mai adesea, subordinaționiste ca orientare teologică. Din 341 și până în 360, diversele facțiuni anti-niceene – homoienii, hereroousienii și homoiousienii – se luptă deci între ele cu toate mijloacele pentru a câștiga preeminența teologică și favorurile imperiale, în vreme ce Sfântul Atanasie, rămas aproape singur pentru a apăra crezului niceean în Răsărit, este mai mereu  în exil și lipsit de o tribună publică. În această atmosferă larg dominată de adversari, apar și devin activi teologic cei trei mari Părinți Capadocieni, între care Sfântul Vasile cel Mare face figură de mentor. Corespondența sa acoperă exact perioada în care s-a dat o bătălie majoră, al cărei deznodământ nu a fost multă vreme evident, pentru revenirea la credința de la Niceea – din 360 până la moartea sa în 379 sau, după unii istorici, câteva luni mai devreme, în 378.

Descoperim în aceste scrisori o personalitate ieșită din comun. Sfântul Vasile ni se dezvăluie sub o multitudine de fațete. Un teolog pătrunzător, lucid și viguros (ep. 8, 9, 52, 214, 234 ); un frate și un prieten exigent (ep. 7, 58, 71); un om sensibil la durerea cunoscuților (ep. 5, 6, 206, 269); un filantrop care pe timp de foamete nu cruță nici măcar averea părintească pentru a veni în ajutorul celor mai slabi și nevoiași; un inițiator al așemintelor sociale (ep. 94); o figură activă și un mediator în politica bisericească a vremii, chiar dacă nu întotdeauna încununat de succes (ep. 61, 67, 68, 69, 80, 82, 89, 90, 92); un ierarh cu autoritate (ep. 142, 143, 207); un pionier al vieții monastice în Capadocia și Pont (ep. 2, 22); un păstor preocupat de moralitatea clerului său (ep. 53, 54, 55); un apărător al poporului din Capadocia și un mijlocitor pe lângă autoritățile politice (ep. 84, 86, 177, 178, 179, 180); un legislator al diverselor aspecte ale vieții Bisericii (ep. 188, 199, 217).

În mod regretabil însă, forma sub care aceste documente ajung în fața cititorului care nu are acces la textul grecesc nu se ridică la înălțimea așteptărilor și a standardelor pe care scrisorile Sfântului Vasile cel Mare le-ar fi cerut fără îndoială. Aceasta în ciuda faptului că revizorul subliniază în Nota asupra ediției importanța corespondenței Sfântului Vasile. Prof. T. Teoteoi a hotărât să reproducă cu minime modificări introducerea și notele făcute de Pr. T. Bodogae pentru prima ediție (1988), mulțumindu-se să adauge câteva titluri la bibliografia volumului. Revizorul ne mai spune că nu a indicat în nici un fel modificările aduse textului primei ediții, dar că acestea sunt „pe alocuri substanțiale”(p. 6). Prof. T. Teoteoi precizează în fine că scopul urmărit a fost „de a revedea traducerea anterioară în ceea ce privește fidelitatea față de textul grec, exactitatea, coerența exprimării și cursivitatea stilului”(ibidem). Dacă s-a și reușit acest lucru, rămâne să judece și alți cititori. Mă limitez să aduc aici în discuție câteva locuri, luate aproape la întâmplare, care nasc îndoieli asupra atingerii dezideratului anunțat, mai ales în ce privește „fidelitatea față de textul grec”.

Este desigur în spiritul acriviei ca pluralul maiestății din textul original să fie redat ca atare în românește, iar nu prin singular, așa cum a procedat Pr. T. Bodogae (p. 7). Dar era poate și mai important de intervenit asupra traducerii altor cuvinte. De pildă, în loc de „această înnoire privitoare la rangul lui” ar fi fost de așteptat traducerea prin „această inovație (kainotomia) …”(ep. 52, p. 128), termenul tipic folosit în scrierile patristice pentru a indica originalitatea teologică ce virează în heterodoxie. În ep. 38, (p. 87) nu este limpede cum numirile ar putea fi „întrebuințate numeric (subl. mea, O.S.) pentru mai multe lucruri diferite”. Textul grecesc putea fi redat mai inteligibil astfel: „… numirile întrebuințate pentru mai multe lucruri diferite între ele prin număr (to arithmo)”. În aceeași foarte importantă epistolă, textul grecesc, care vorbește numai despre „ipostasuri (hypostaseon)” este întregit în traducere cu „sau persoane”. Două rânduri mai jos, hypostasis este tradus prin „persoană”, pentru ca un rând după aceea să fie redat din nou prin „ipostas”(p. 87). Pe lângă această lipsă de consecvență care putea fi ușor evitată, traducătorii redau hypostasis, într-un mod foarte liber, prin „persoană”, fără să țină seama de faptul că pentru Sfântul Vasile – paternitatea vasiliană a epistolei este asumată de traducători – acești doi termeni, hypostasis („ipostas”) și prosopon („persoană”), nu funcționează ca sinonimi, așa cum este cazul la ceilalți doi Părinți Capadocieni. (În mod ironic, s-ar putea ca această epistolă să fi fost scrisă în realitate de Sfântul Grigorie de Nyssa, însă acest fapt nu poate scuza lipsa de rigoare a traducerii.) În aceeași epistolă, tradusă în general greoi și imprecis, semasia este redat prin „specificare”, în loc să se spună limpede „semnificație”, ceea ce duce uneori la sintagme care frizează oximoronul – astfel avem „specificarea nedefinită” (p. 88).

Sintagma din finalul crezului niceean, he katholike ekklesia, este tradusă la p. 208 (ep. 125) prin „Biserica universală”, pentru ca numai o pagină mai încolo (p. 209) aceeași sintagmă să fie redată prin „Biserica Catolică”. Lăsând la o parte această nouă inconsecvență, opțiunea de a traduce katholike prin „universală” este discutabilă. Plecând de la etimologie, sensul cuvântului grecesc se aproprie mai mult de „integrală, plenară, deplină”. Biserica este „catolică” în sensul în care este neciuntită sub toate aspectele și nu-i lipsește nimic din plinătatea harului și adevărului încredințate ei de Mântuitorul, în opoziție cu ereziile („sectele”) care sunt „preferențiale” prin definiție (hairesis înseamnă, printre altele, „preferință”), deci parțiale, selective, arbitrare și nedepline.  În sfârșit, găsim în ep. 6 câteva neașteptate scăpări de traducere. În paragraful II al epistolei (p. 41), o întreagă propoziție din textul grecesc a fost lăsată pe dinafară: „Acum ia Domnul de la tine proba dragostei tale pentru El!” Două rânduri mai jos, Sfântul Vasile dă unei mame, pe care încearcă să o mângâie pentru pierderea fiului său, exemplul mamei Macabeilor care, văzând moartea celor șapte copii ai săi, „n-a plâns, nici n-a vărsat sânge nedemn (sic!)”. Traducerea este surprinzătoare și în mod inexplicabil inexactă, fiindcă textul grecesc spune pur și simplu că mama Macabeilor „n-a gemut de durere, nici n-a lăsat să-i scape vreo lacrimă lipsită de noblețe (oude apheken agennes dacryon)”. Câteva rânduri mai jos (p. 41), Sfântul Vasile îi atrage atenția mamei îndurerate: „Din clipa în care ai ajuns mamă …  cred că n-ai uitat totuși că el (fiul tău, n. m., O.S.) e muritor și că ai adus pe lume tot un muritor.”, ceea ce este din nou o traducere inexactă a textului grecesc, care spune astfel: „Când ai devenit mamă… știai neîndoielnic că, fiind muritoate, ai născut un muritor.” Sf. Vasile imaginează apoi o obiecție din partea mamei: adevărat, știam că am adus pe lume un fiu care urma să moară într-o zi, dar sunt totuși întristată că el a murit prea devreme (para kairon). Traducerea în românește a frazei care urmează este atât de „poetică” încât pare să nu mai aibă nici o legătură cu textul grecesc. Iat-o aici: „Pare necunoscut ceea ce nu-i binevenit…”. Cu greu s-ar putea înțelege din această remarcă criptică la ce anume se referea Sfântul Vasile! Originalul spune însă ceva cu totul diferit, și anume: „Este neclar dacă aceasta (i.e. moartea fiului tău) [s-a petrecut] înainte de vreme…(Adelon ei me eukairon touto…)”. Să rezumăm. Ca mamă și muritoare, femeia nu trebuia să piardă din vedere că fiul ei este și el un muritor. Nu e nimic neobișnuit ca un muritor să moară, observă Sfântul Vasile. Într-adevăr, ar fi putut replica femeia, însă e totuși dureros ca el să moară fără vreme. Dar, obiectează din nou Sfântul Vasile, nu putem ști că moartea fiului tău n-ar fi fost la vremea potrivită, fiindcă noi suntem prea slabi ca să scrutăm judecățile lui Dumnezeu. Prima parte a acestei concluzii nu poate fi însă înțeleasă din felul sibilinic în care a fost tradus textul grecesc – „Pare necunoscut ceea ce nu-i binevenit…” !

S-ar putea desigur continua cu alte exemple de neglijențe și inexactități. Dacă ele erau scuzabile în cazul primei ediții din 1988, este surprinzător totuși să le regăsim intacte și în ediția revizuită de prof. T. Teoteoi. Fără a ne aroga aici dreptul de a da verdicte pentru această nefericită situație, ar fi de dorit să avem cât mai curând o a treia ediție, în care aceste neajunsuri să fie îndreptate. Corespondența Sfântului Vasile cel Mare ar merita cu prisosință toată osteneala.

Ovidiu Sferlea, Universitatea din Oradea

 

[1] Recenzie publicată inițial în Orizonturi Teologice.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: