Bifolium

Note Biblice și Patristice

Interpretarea ca poveste

Plesu

RECENZIE | Andrei Pleşu. Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste. Bucuresti: Humanitas, 2012. [1]

Volumul acesta este o încercare de lectură la zi a parabolelor din evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca), luate drept depozitare ale mesajului neotestamentar. Autorul găseşte inadecvate multe dintre soluţiile de pînă acum ale problemei şi propune în schimb o tipologie a parabolelor şi mai multe strategii de apropiere de mesajul hristic. La rîndul ei, recenzia de faţă propune o evaluare a metodelor folosite şi a rezultatelor lor.

Argumentul din eseul introductiv, „Adevărul ca poveste”, este că, pentru a formula întrebări fundamentale, „recursul la metaforă, la analogie, la mit, la parabolă e inevitabil”, p. 21.

Parabolele sînt împărţite apoi în două capitole, dintre care primul conţine grosul lor şi parafrazează pentru titlu un citat evanghelic, „De ce le vorbeşti în parabole?”. Acestea sînt grupate şi analizate tematic:

  • primele cinci – făclia sub obroc, cetatea de pe munte, parabola semănătorului, a copiilor din pieţe, a lucrătorilor nevrednici ai viei – privesc obstacole posibile pentru receptarea mesajului hristic.
  • următoarele privesc în opinia autorului dimpotrivă înzestrările necesare pentru o bună întîlnire: unele descriu modalităţi ale disponibilităţii în aşteptarea mesajului – slujitorul bun şi înţelept, slugile veghetoare, portarul, furul, cele zece fecioare, sămînţa care creşte singură –, altele privesc îndrăzneala şi perseverenţa – prietenul de la miezul nopţii, judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare –, creativitatea – pilda talanţilor – sau o posibilă cruzime – nunta fiului cel mare, cina cea mare.

Al doilea capitol grupează cinci parabole – casa zidită pe stîncă, turnul şi împăratul la război, cei doi fii, fiul risipitor, iconomul nedrept –, socotite ilustrative pentru categoria pe care autorul o intitulează astfel: „Parabola ca subminare a ideologicului”. Pe cît îmi pare, subminarea este produsă de ambiguitatea inerentă a parabolelor şi în general a mesajului hristic. Altfel, „ideologicul” este mai degrabă implicit pentru autor; cele cîteva caracteristici descrise în mijlocul capitolului la p. 258 par a sugera că autorul se gîndeşte la o ideologie imanentă, probabil cotemporană, probabil „de stînga”, dar exemplele explicite vizează protestantismul, în legătură cu insistenţa pe relevanţa faptelor pentru mîntuire (pp. 231-2) şi „alegorizarea arbitrară” în general (pp. 238-9; dacă înţeleg corect, alegoria este respinsă ca fiind prea schematizantă; asta ar fi o înţelegere foarte particulară şi simplificatoare a metodei exegetice alegorice medievale sau antice).

Drept încheiere, autorul propune o „Critică a raţiunii exegetice” în care sînt prezentate cîteva direcţii de interpretare a parabolelor pe care le găseşte inadecvate, în special din exegeza academică modernă. Cu aceşti paşi, autorul speră să fi identificat, în ce priveşte parabolele lui Iisus, „«întrebarea potrivită» … în spaţiul care uneşte intenţia textului, interogaţia proprie şi aşteptările … cititorului de azi” (p. 299).

Lectura propusă de autor este una „actualizată” (p. 22: „suntem … suficient de departe pentru a recupera imediateţea textului”; similar, p. 134); ţinta nu este prin urmare să înţeleagă parabolele în contextul în care au fost rostite ci, independent de acesta, să le identifice „intenţia originară” (p. 282). Abordarea este neacademică în mod asumat, exegeza academică fiind „personaj negativ” în volum; ar fi de prisos deci să îi reproşăm că nu sînt discutate filiaţiile textuale dintre cele trei versiuni sinoptice ale parabolelor; ori lipsa unei justificări pentru explicarea unui termen grecesc folosit în textul grec al Proverbelor în funcţie de absenţa lui la Pavel (pp. 82-3), ca şi cum cei doi ar avea exact acelaşi vocabular, intenţie etc; ori folosirea unei paralele din mistica musulmană pentru o parabolă noutestamentară, fără altă explicaţie decât că e o paralelă „viguroasă”, p. 238; ori că bibliografia este în general prezentată incomplet şi tendenţios.

Voi încerca mai jos să prezint cîteva dintre articulaţiile metodei exegetice a autorului, discutînd implicaţiile şi validitatea lor.

O premisă a autorului (formulată imperativ) este următoarea: caracterul revelat al textului impune analizarea lui aşa cum ni se prezintă (p. 41-2), textualmente omogen şi final. Sînt astfel refuzate consideraţii despre posibile editări succesive ale textului biblic, întrucît ireverente (p. 41-2). Din păcate, Pleşu nu precizează cărui text anume îi conferă autoritatea asta; faptul că există mai multe ediţii greceşti fiecare cu diferenţele ei, de exemplu, nu apare în discuţie.

Versiunea pe care se construieşte analiza este în principiu Anania 1995 (p. 29, n. 1), fiind astfel (dacă nu prezentată ori asumată explicit în felul acesta, atunci oricum) folosită ca depozitară a mesajului hristic în integritatea lui; prin contrast, textul grec este mai degrabă secundar de vreme ce nu ni se spune niciodată de unde e luat cînd este folosit. Aş nota că tipul acesta de discurs (imperativ) care apără caracterul revelat şi de neatins al textului Bibliei, dar care propune de fapt o versiune locală are paralele şi în alte locuri; vezi diferitele forme ale discursului KJB-only din spaţiul anglo-american care contestă în mod similar orice legitimitate a interogaţiei teologice care ar pune în discuţie integritatea textuală a traducerii englezeşti King James Bible.

Una dintre metodele de interpretare folosite este „scriptura prin scriptură”: un cuvînt sau expresie sau frază sau situaţie se explică prin prisma şi împreună cu celelalte pasaje asemănătoare din Biblie (e.g. p. 188; 206-7). Este vorba despre o venerabilă metodă exegetică. Azi are o întrebuinţare omiletică, pastorală; în academia este folosită în mod normal atunci cînd pot fi dovedite filiaţii directe între pasajele asemănătoare.

O altă metodă folosită este alegorizarea, în ciuda faptului că este criticată în termeni categorici în mai multe locuri (pp. 68-9 şi 284-5;  în cap. II, alegorizarea e vinovată de ideologizare, p. 238-9, iar la p. 285 se vorbeşte despre „monomania alegorizantă”). Cel mai clar exemplu este următorul: înainte să spună celor de pe mal parabola semănătorului din Mc 13:1-9, Iisus se urcă în corabie şi se aşează; acest fapt este interpretat alegoric în termenii următori: „În această dublă mişcare (urcat şi aşezat, nota mea D.B.) … recunoaştem emblema însăşi a «biografiei» hristice şi anticiparea apoteozei ei: … misterul întrupării … şi … coborârea în mormînt”, p. 77. Mai mult, pe pagina următoare, faptul că acest „suiş-coborîş” e urmat de un discurs produce un nou nivel interpretativ alegoric: în „triada” formată de urcatul în corabie, aşezare şi vorbit „Dumnezeul creştin e prezent integral … : Tatăl, care coboară spre oameni prin Fiul, Fiul care urcă din nou la Tatăl, şi Duhul Sfânt care coboară şi vorbeşte”, p. 78.

În fond, interpretările alegorizante sînt invitate chiar de natura parabolei. Găsim alt exemplu la p. 182 unde aflăm că „în ultimă instanţă”, parabola talanţilor „e şi o parabolă despre miza hermeneuticii”, de vreme ce „hermeneutul multiplică textul, îl pune la lucru”; în mod similar, la p. 71 „parabola luminii sub obroc este, în definitiv şi o parabolă a actului hermeneutic.” În parabola casei zidite pe stîncă, „«temelia» (stânca) este fapta, ca expresie în act a Cuvîntului”, p. 227.

De fapt, interpretarea din volum este mereu tipologică, lectura parabolelor fiind organizată cum am văzut în teme: de exemplu, despre parabola nunţii fiului de împărat autorul găseşte că „leagă tema chemării atotcuprinzătoare de aceea, complementară, a exigenţei ultime”, p.  201; cum mai sus aveam tema „suiş-coborîşului”, în alte părţi apar „tematica judecăţii”, p. 202, „tema fricii” p. 203; subcaptitolul 6 al primului capitol găzduieşte „o suită de parabole organizate în jurul unei teme esenţiale: aşteptarea […]”, p. 135 etc.

Dar ce elemente apar în interpretarea fiecărei parabole dincolo de textul ei în versiunea Anania? Intepretarea parabolei se desfăşoară mai degrabă fragmentar, într-o serie de scurte eseuri legate în general de tematica capitolului în care parabola este plasată. Ele pot fi pasaje exegetice de tip „scriptură prin scriptură” (chiar şi fără legătură directă cu textul comentat, e.g. colajul de citate din p. 169) sau tipologice  sau pot fi foarte bine digresiuni interpretative (dar şi practice sau chiar hortative) mai mult sau mai puţin legate de parabola în discuţie.

Acestea din urmă sînt în general mici eseuri hermeneutice de sine stătătoare, cu aspect de exerciţiu de stil, cărora li se poate adăga un subtitlu de tipul „despre …”: despre neînţelegere, pp. 79-81; despre prostie, pp. 81-3; despre cum (nu) se face ceva (ca surse ale neînţelgerii), p. 83-4; despre răbdare, pp. 93-5; despre (cît e de rău e) spiritul critic, pp. 97-9, 101, 108, urmat de despre cum trebuie de fapt procedat („adevărata maturitate începe cu […]” etc, p.  109) pp. 109-10; despre autoritate şi putere, pp. 122-3; despre autoritatea delegată, pp. 124-5; despre asumarea autorităţii, p. 125; despre absenţă şi aşteptare ca mod de viaţă, pp. 141-3; despre aşteptare şi slujire, pp. 143, despre ce să nu faci în aşteptare, p. 144; despre timpul ceresc şi cel mic, pămîntesc, pp. 144-7; despre cum să trăieşti în amîndouă, pp. 147-149 etc.

Aspectul general este prin urmare mai degrabă omiletic, pastoral, pedagogic; ţi se oferă explicaţii, îndemnuri, avertismente, lămuriri suplimentare (nu neapărat necesare dar edificante), soluţii pentru o mai bună plasare în orizontul hristic. Interpretarea pildei talanţilor, de pildă, ilustrează bine caracterul „de predică” al exegezei lui Pleşu (inclusiv prin dimensiuni). Mesajul parabolei e decriptat de la început: „a-ţi valorifica «talantul» înseamnă a-l pune la lucru, a-l administra astfel încât să rodească, a-l potenţa şi a-l multiplica”, p. 178. Apoi, succesiv, paranteze despre cel bun de nimic, despre dynamis, despre creativitate şi risc, despre ce e nevoie pentru a împlini parabola, despre ce ţi se poate întîmpla şi despre ce se poate face în legătură cu asta, despre tradiţie şi cum i se aplică parabola; un ghiont către „atitudinea de tip sola Scriptura”, un altul către „rigoarea formală” a Legii celei Vechi; sfaturi practice despre cum să nu; consideraţii despre contextul parabolei; exemple negative de studii pe parabolă, apoi interpretarea alegorizantă pomenită deja, prin care parabola talanţilor „e şi o parabolă despre miza hermeneuticii”, p. 182; în încheiere sîntem avertizaţi împotriva „extremei bătăi de cîmpi, la limita ereziei, a ideologicului excesiv” etc, p. 183 (ne aflăm în capitolul despre ideologii).

Pe scurt, contribuţia autorului la înţelegerea parabolelor pare să fie gruparea lor tematică şi aceste fragmente interpretative cu caracter omiletic şi aspect de exerciţiu de stil, amîndouă cu accente eisegetice.

Apoi, în exegeza fiecărei parabole apar exemple (în general negative) din exegeza academică, descrise mereu în termeni categorici: „teza simplificatoare, a exegezei comune”, p. 80; „această pedantă reconstituire istorică”, p. 87; „exegeza s-a blocat, întru câtva, pe trei direcţii”, p. 127; „restul e solemnitate de catedră”, p. 182; „la fel de sterila e lectura bezmetic erudită”, p. 226; „interpretări simplificatoare”, p. 239. Încheierea volumului („Critica raţiunii exegetice”) reia şi adînceşte această temă: sînt prezentate direcţii de interpretare a parabolelor pe care autorul le găseşte inadecvate, în special din exegeza academică modernă. Această trecere în revistă este – în primul rînd prin exemplele alese, dar şi prin prezentarea lor – o caricatură a acestor studii. Citind relatarea lui Pleşu, ai zice că studiile noutestamentare de pînă la volumul acesta sînt un şir ridicol de pierderi de vreme. Nu e nevoie să comentez prea multe despre orizontul de aşteptări pe care îl deschide inevitabil pentru cartea de faţă o astfel de critică a tot ce e înainte; pe cît îmi dau seama, ce propune autorul ca alternativă este o interpretare pastorală, omiletică. Dar pot spune că imaginea în care academia e o construcţie în lucru în care fiecare contribuie cu o carămidă cît de mică e departe.

Îmi pare clar însă că tot caricaturizînd Pleşu nu mai ajunge să interacţioneze cu exegeza de pînă la el; o expediază doar ca irelevantă, deşi în paginile în care exegeza este cel mai aplicată şi mai la obiect (iar nu alegorizantă sau divagantă) este vorba în general de exegeza (academică) a altora, e.g. pp. 103, 175, 199. Dar autorul refuză să interacţioneze nu numai cu bibliografia de realia sau cea ideologizantă (găsite irelevante în sine), ci şi cu cea focalizată pe temele teologice din parabole. Bibliografia despre cristologie în parabole bunăoară e expediată în note, fără discuţie (e.g. p. 121, n. 1); implicaţia cristologică a citatului veterotestamentar din Mc. 12:10-11 despre piatra unghiulară este rezolvată prin subordonarea ei faţă de  tema „autorităţii”, propusă de autor (fiind astfel doar o „expresie a … autorităţii”, p. 131). Drept rezultat, Iisus din cartea de faţă este un parabolog mai degrabă decît orice altceva. Riguros vorbind, fiind asumat neacademică, cartea nu avea neapărat nevoie de exemplele de exegeză. În contextul acesta, exegeza anterioară pare a avea în carte exclusiv o funcţie retorică, pregătind (ca exemplu negativ prin simplificare) interpretarea propusă de autor. Procedeul acesta este chestionabil nu numai în academia.

În fapt, argumentul de tip straw-man (prin care transformi argumentele oponentului în ceva mai uşor de combătut, e.g. ridiculizîndu-le, te porţi ca şi cum nici nu mai trebuie să le răspunzi) este unul dintre motoarele principale ale cărţii: încă din cuvîntul înainte e deplîns „amplasamentul inconfortabil al întreprinderii” autorului, ca dovadă fiind imaginaţi contestatari ridiculizabili („cruciaţii secularizării”), executaţi ca atare cu o ironie, p. 8. Simplificat şi ridiculizat, virturalmente orice poate fi transformat într-un straw-man numai bun de depăşit de autorul nostru: exegeza academică, protestantismul, sola Scriptura, Legea cea Veche, chiar şi alegoria.

Un exemplu este discuţia despre cît de rău este spiritul critic, pp. 97-9, 101, 108, care începe aşa: „a primi încruntat, a primi vigilent, a primi drapat, de sus pînă jos, în spirit critic sînt tot atîtea feluri de a nu primi. Aproape că e mai bună credulitatea” (p. 97-98), iar urmarea îl descrie ridicol pînă la absurd, e.g.  „spiritul critic poate fi şi o formă de infantilism mental. El se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minţii, ca o formă de «proastă creştere» intelectuală”, p. 98. E o „execuţie” retorică a unui personaj care nu pare să existe decît în portretul ridiculizat al autorului. Procedeu retoric eficient, dar nu mai puţin un mod falacios de argumentare, straw-man este intrinsec stilului lui Pleşu: pînă şi fragmentele omiletice „despre cum (nu) se face” sînt construite prin imaginarea de atitudini nepotrivite care pregătesc şi invită soluţia autorului.

Cititorul publicisticii lui Pleşu va regăsi negreşit toposuri familiare: cercetarea academică e reductivă şi ratează esenţe, spiritul critic e prost; pericolul ideologiei e o temă recurentă; sînt pomenite atît „lipsa «organului» spiritual” (p. 83) cît şi ratarea „marilor ocazii, marilor întîlniri”, p. 98; apare chiar şi ironizarea utilizării cuvîntului „elitist” (aici despre Iisus, p. 31).

Acelaşi cititor va regăsi şi mărcile stilistice ale autorului: digresiunea flamboaiantă pe o temă dată, formulată plastic şi cumulativ, cu o judecată plată în contrapunct („Muntele revelaţiei nu poate fi abordat ca un obiectiv turistic”, p. 61; „Nu poţi aştepta pere de la măr”, p. 221; „Prostia e riscantă.”, p. 229); condimentarea frazei cu termeni greceşti, latineşti sau ebraici; folosirea cursivelor pentru felurite accentuări. (De ultimul procedeu îmi pare că se abuzează. În principiu, „strategiei pământeşti a lui Iisus” (p. 50) transmite acelaşi lucru cu „strategiei pământeşti a lui Iisus”; cursivele pot dubla în volum o metaforă: „gîndul … se scaldă în sosul gros al realului”, p. 17; introducerea volumul pare cea mai încărcată, cu aproximativ zece elemente cursive în cele două pagini în oglindă, efectul fiind de banalizare a procedeului.)

De altfel, cartea este scrisă cu atenţie către publicul devotat: autorul stă în legătură cu cititorul lui, invocat constant prin formulări la persoana întîi plural (e.g. întrebările mari „care ne urmăresc, suveran, toată viaţa şi ne duc spre temeiuri” etc, p. 21) sau la a doua singular, mai ales în fragmentele pedagogice despre „cum (nu) se face” (e.g. „Fă-o! Lasă deoparte căldicelul „bunelor moravuri […]” etc, p. 170), iar ultima frază prezintă mulţumiri şi un salut pentru „cititorul potrivit”, p. 300.

Cartea nu are nevoie de recomandare, fiind de mult anunţată în presă ca un succes de librărie. Aş nota că este în multe feluri mai mult o carte pentru cititorul interesat de literatura lui Pleşu (care nu va fi dezamăgit), decît una pentru cititorul interesat de domeniul Noului Testament, dat fiind succesul autorului în a fi produs o carte care nu este în nici un fel o contribuţie academică. Paradoxal, unul dintre meritele cărții este tocmai că aduce în dezbaterea teologică bibliografia academică. În fine, volumul este o contribuţie în omiletică şi catehetică şi bănuiesc că ar putea fi folosit cu folos și în astfel de contexte.

[1]Recenzia a fost inițial publicată pe medievalia.ro. Îi mulțumesc Danielei Dumbravă pentru comentarii și sugestii de editare.

 Dan Batovici, KU Leuven

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: