Bifolium

Note Biblice și Patristice

Problemele unei traduceri între Scila teologiei și Caribda academiei

orig_ancoratus-editie-bilingva-978-973-46-0780-8

RECENZIE | Epifanie al Salaminei. Ancoratus. Traducere și note Oana Coman, studiu introductiv Dragos Mîrșanu. Iași: Polirom, 2007.[1]

Traducerea Ancoratus-ului apare la editura Polirom într-o excelentă ediţie bilingvă în colecţia „Tradiţia creştină” îngrijită de Ioan-Florin Florescu şi Adrian Muraru, o colecţie care şi-a dovedid deja reale calităţi academice. Efortul Oanei Coman este lăudabil întâi de toate deoarece ea oferă cititorilor prima traducere în limba română – după cum menţionează Dragoş Mîrşanu în elaboratul său studiu introductiv – precedată internaţional doar de traducerile în germană şi italiană. Oana Coman realizează o traducere într-o limbă fluidă în care combină exactitatea şi fidelitatea faţă de original cu grija de a oferi lectorului român un text plăcut si uşor de citit. Traducătoarea îşi explică alegerea atât pentru ediţiile manuscrise utilizate, cât şi pentru metodele de traducere, face o prezentare a stilului lui Epifanie, a soluţiilor adoptate pentru termenii tehnici, precum şi a manuscriselor biblice folosite de episcopul de Salamina. Coman aduce chiar emendaţii la textul lui Holl (1915), pe care le argumentează coerent.

Privitor la termenii tehnici, câteva propuneri de traducere sunt sustenabile lingvistic şi chiar teologic (e.g. „Sprijinitorul”, în loc de „Mângâietorul”, pentru Parakletos; „după imagine şi asemănare”, în loc de „după chip”, pentru Fc 1, 26), deşi nu cred că aceştia deţin forţa semantică şi sugestivă de a înlocui termenii tradiţionali şi de a se impune în limbajul teologic românesc. Alte propuneri însă îşi greşesc ţinta, precum „cunoaştere” pentru doxa (Anc. 63), un termen care denotă, de la literatura biblică la cea patristică timpurie şi medievală, slava sau lumina divină care radiază din Dumnezeu, îngeri sau sfinţi. Lucrarea este însoţită de note consistente – denotând o bună cunoaştere a contextului elenistic şi creştin al sec. al IV-lea – utile oricărui cititor, la care sunt anexate surse bibliografice utile studentului român, precum şi un indice biblic şi unul onomastic. Lipseşte însă un indice tematic care ar fi conferit întregii lucrări o imagine academică desăvârşită.

Ideea Oanei Coman de a revizui termenii „Mângâietorul” şi „Chipul” poate deschide o discuţie interesantă legată de natura şi rolul traducerii textului patristic. Problema este fundamentală ca metodologie, în special dacă ne gândim la noile proiecte de traducere a textelor patristice din colecţia naţională Părinţi şi Scriitori Bisericeşti. Recenta discuţie PredaMuraru/Mîrșanu ridică în special două perspective sau abordări traductologice: prima, a unei traduceri ecleziale sau eclezialo-spirituale, cealaltă, a unei traduceri academice. În plus, eu aş introduce în discuţie şi ideea unui vocabular tehnic al teologiei. Orice limbă are nevoie în acelaşi timp de un limbaj teologic tehnic şi de o reîmprospătare a acestuia. În ceea ce mă priveşte, prefer un limbaj mai clar unuia chiar cu valenţe şi subtilităţi poetice. Deşi nu neg valenţele filosofice şi teologice ale limbii române vechi (vezi bunăoară subtilele nuanţe puse în lumină de Vulcănescu, Noica şi Stăniloae), claritatea dogmatică este preeminentă chiar subtilităţilor poetice şi limbajului arhaizant atunci când avem de-a face cu un text istoric, dogmatic, etic sau de interpretare biblică. Preferinţa pentru limbajul arhaizant, uneori excesiv utilizat, ne aduce prea mult în proximitatea sufletul slav şi a pietăţii mieroase a ruşilor şi mai puţin spre exactitatea şi austeritatea limbii greceşti. Puritatea dogmatică, însă, rezidă în primul rând în claritate şi exactitate, mai degrabă decât camuflată în spatele limbajelor ambigui. Pe de altă parte,  în cazul traducerii imnelor şi omiliilor patristice, calitatea stilistică a noului text este într-adevăr necesară.

Ar fi de adăugat, de asemenea, că orice discuţie teologică sau dialog teologic intra- şi inter-eclezial necesită un limbaj tehnic care să funcţioneze ca punct sau baza comună de plecare. Reîmprospătarea acestuia, cum am mai spus, este iarăşi o necesitate. Limbile sunt fluide asemenea unor râuri, iar această dialectică între necesitatea unui limbaj tehnic comun, care să poată fi folosit în discuţiile teologice, şi continua necesitate a reîmprospătării lui face parte din natura teologiei însăşi. Mai mult chiar, întreaga dinamică este una eclezială, pentru că are loc în contextul unei comunităţi ecleziale; oriunde în lume, cei ce se ocupă cu teologia nu lucrează în izolarea sublimă a unui turn de fildeş, ci fac parte dintr-o comunitate faţă de care se raportează în variate modalităţi, construindu-şi astfel propria identitate prin delimitări şi apartenenţe. În fond, rolul ultim al unei traduceri patristice este aceea de a exprima misterul Treimii într-un limbaj accesibil. În ceea ce priveşte inspiraţia, cred că oricine şi-o doreşte, însă puţini o au cu adevărat. Teologii unei epoci îşi dau în fapt măsura lor atunci când pot ţine în echilibru această fină balanţă a discursului.

O traducere precum cea a Oanei Coman, în măsura în care introduce noi termeni tehnici, este o propunere teologică aşa cum în toate limbile există numeroase noi propuneri de traducere şi terminologie. Fiecare termen însă ar trebui supus unei discuţii mai aprofundate. În fapt, chiar în lumea de limbă engleză, cea mai vastă comunitate teologică ce împărtăşeşte aceeaşi limba, circulă mai mulţi termeni tehnici în paralel, unii mai mult protestanţi sau mai mult catolici, unii mai moderni, alţii mai conservatori, unii mai poetici, alţii mai exacţi ş.a.m.d. Important este însă ca limbajul folosit să poată face loc discuţiei argumentate în urma căreia vor persista termenii cu o mai mare forţă semantică şi sugestivă.

Termenul „Mângâietor”, ca traducere pentru Parakletos, a produs în imnografia tradiţională sau sub pana lui Stăniloae, spre exemplu, numeroase subtilităţi teologice, multe dintre ele nefiind sugerate de termenul grecesc. În felul acesta, termenul românesc „Mângâietor” a căpătat o mare forţă sugestivă. Acest lucru însă nu poate împiedica introducerea de noi termeni în spaţiul teologic romanesc, asemenea celor propuşi de Oana Coman, deoarece discuţia teologică trebuie să înainteze spre o mai mare subtilitate şi profunzime. Spre exemplu, semnificaţia contemporană a termenului „Sprijinitor”, propus de ea, este mai apropiată de sensul grecescului Parakletos, deşi s-ar fi putut spune şi „Susţinător” sau „Apărător”, ultimul termen reflectând valenţe semantice asemănătoare cu Parakletos, surprinzând atât acţiunea avocatului, cât şi pe cea a celui care stă aproape ca apărător sau consolator. De asemenea, traducătoarea redă foarte interesant grecescul tria onta mia theotês, mia ousia (Anc. 10) prin „trei fiinduri, o Dumnezeire, o fiinţă”. Expresia este corectă gramatical şi teologic deoarece onta este un participiu prezent activ al verbului eimi (a fi) şi se traduce practic cu „cele ce sunt, există”. Onta exprimă în mod clar ceva ce există în mod concret, filozofii greci folosind cuvântul îndeobşte pentru a reda tot ceea ce există, toate entităţile lumii, toate fiinţele sau fiinţările. Noul termen forţează însă puţin limba română, întrucât substantivizarea gerunziului în general şi a lui „fiind” în cazul de faţă nu este un procedeu al limbii române. Puteau fi propuse, de aceea, alte formule echivalente precum „entităţi”, „fiinţări” sau altceva.

În fond, ar trebui să ne bucuram că perioada în care traducerile părinţilor greci se făceau din franceză, engleză sau germană a trecut şi există o nouă generaţie de buni cunoscători de greacă, latină şi, să speram, în viitor şi de ebraică, siriacă, coptă sau chiar armeană şi georgiană, o nouă generaţie care schimbă faţa teologiei în România. În plus, revenind la cele două perspective, academică şi teologică, este posibil să nu fie atât de opuse pe cât am putea considera la prima vedere. Teologia în sine se poate face academic, aşa cum se face la Sources chrétiennes sau alte edituri care nu pot sta decât ca modele pentru întreprinderile româneşti în domeniu.

De asemenea, studiul lui Dragoş Mîrşanu, care precede traducerea, introduce cititorul în contextul, viaţa şi opera lui Epifanie. Mîrşanu dovedeşte o mare familiaritate cu contextul sfârşitului de secol al IV-lea şi controversa origeniană. El scoate în evidenţă atât terminologia trinitară epifaniană, congruentă cu teologia niceo-constantinopolitană, cât şi specificităţile terminologice ale episcopului de Salamina. Dincolo de faptul că exegeţii moderni utilizează limitat şi precaut textele epifaniene în reconstrucţia doctrinelor heterodoxe, Epifanie rămâne un autor important pentru a doua jumătate a sec. al IV-lea, pentru reflectarea vieţii religioase a secolului şi conservarea câtorva doctrine iudaice şi creştine heterodoxe, în măsura în care nu sunt redate ex auditu în loc sa fie cercetate ex libris.

În plus, Epifanie rămâne semnificativ pentru epoca dintre primele două sinoade ecumenice (Niceea şi Constantinopol) – emblematică pentru dezvoltarea doctrinară creştină – datorită influenţei şi autorităţii sale spirituale, ecleziale şi teologice. Ancoratus-ul (374 d.Hr.) este un document valoros, ţinând cont de faptul că autorul joacă un rol însemnat atât ca teolog pro-niceean, cât şi ca participant în controversa origenistă, fiind chiar unul dintre cei mai înverşunaţi anti-origenişti şi un actor important, alături de Teofil al Alexandriei, în întreaga dispută. Epifanie este apoi cel care organizează în Cipru, la insistenţele lui Teofil, primul sinod post-mortem îndreptat împotriva lui Origen. Sinodul cipriot interzice citirea lui Origen, însă nu îl condamnă personal. Stilul virulent şi imprecativ al lui Epifanie este însă rareori folosit în scrierile patristice, iar astăzi cu siguranţă trebuie luat drept contra-exemplu de discuţie teologică. Siguranţa cu care afirma în Anc. 63 că „Origen nu va sta alături de noi în ziua judecăţii” este pur şi simplu dezarmantă. Tratatul include o mulţime de alte elemente interesante, am putea menţiona aici tradiţiile creştine timpurii prelucrate sau reconfigurate prin prisma niceeană. Spre exemplu, de vreme ce Origen era un cunoscut teoretician anti-antropomorfit, este important de reconstituit raţiunile teologice pentru care Ioan al Ierusalimului îi numea „antropomorfişti” pe anti-origeniştii din partida lui Epifanie.

Ancoratus-ul este apoi important pentru doctrina trinitară epifaniană, un exemplu de doctrină trinitară pro- şi post-niceeană, pentru înţelegerea evoluţiei şi configurărilor doctrinare dintre Niceea şi Constantinopol. Este cunoscut că teologia trinitară pro-niceeană evoluează de la argumentarea consubstanţialităţii pe baza termenului homoousios la argumentarea pe baza unităţii de acţiune sau lucrare încreaţie, termenii centrali devenind dynamis şi energeia. Epifanie susţine interesant consubstanţialitatea niceeană, pe de o parte pe baza conceptului de „syn-demiurgie” a Fiului cu Tatăl (Anc. 28-29), iar, pe de altă parte, printr-o teologie a numelor divine – producând o triadologie semiotică ce ar trebui analizată comparativ cu cea a lui Grigorie de Nyssa din Quod non sint tres dei (Anc. 3-10) – şi printr-o aritmetică divină, anume teoria unimii (unităţii) şi a treimii divine (Anc. 22).

Traducerea Oanei Coman, prin urmare, însoţită de studiul lui Dragoş Mîrşanu, face parte din produsele de bună calitate ale ultimului deceniu, un produs teologic în care cunoaşterea limbilor clasice face o lăudabilă sinteză cu cea a textelor patristice.

[1] Acest text reproduce, cu anumite revizuiri, recenzia publicată iniţial in Studii Teologice 3(2008).

Andrei-Dragoş Giulea, Concordia University

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: