Bifolium

Note Biblice și Patristice

Filostorgiu. Note în marginea ediției în limba română

Filostorgiu

RECENZIE | Filostorgiu. Istoria bisericească. Ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu. Studiu introductiv, note explicative și tabel cronologic de Dragos Mârșanu. Ediție îngrijită de Adrian Muraru. Tradiția Creștină 14; Iași: Polirom, 2012.[1]

Succesiv traducerii Contra Eunomium (I), Grigorie de Nyssa (ediție bilingvă, traducere și note Ovidiu Sferlea, studiu introductiv Mihail Neamțu, ediție îngrijită de Adrian Muraru), colecția Tradiția Creștină a editurii Polirom ne pune la dispoziție un autor cunoscut îndeosebi specialiștilor în istoria creștinismului și a controverselor doctrinare de secol IV, Filostorgiu (368-439). Născut la Borissius, Capadocia [actuala Kaysui, Turcia], este un istoric contemporan părinților capadocieni: Grigorie de Nazianz (329-390), Grigorie de Nyssa (335-384), Vasile cel Mare (330-379) și Ioan Gură de Aur (347-407), arhiepiscop al Constantinopolului. Grigorie de Nazianz și Vasile cel Mare, în fapt, sunt menționați și de Filostorgiu (IB, Cap. 8.11). De asemenea, el este contemporan cu alți istorici importanți, Socrate Scolasticul din Constantinopol (389-?), Teodoret al Cirului (ca. 393 – ca. 457), Sozomen (ca. 400- ca. 450). Toți sunt autori de Historia Ecclesiastica, succesiv celei scrise de istoricului roman, exeget și polemist în chestiuni strict legate de istoria și dogma creștină, Eusebiu al Cezareei (ca. 263 – 339). În plus, istoricul roman Ammianus Marcellinus (ca. 325 – ca. 391), cunoscut pentru a sa Res Gestae în XXXI de volume, este tot atît de relevant pentru încadrarea istoriei intelectuale a lui Filostorgiu pentru că trăiesc în aceeași epocă și ambii au o abordare istoriografică de tip herodotinan. Este un cronicar martor de vizu al evenimentelor descrise de el, dacă considerăm rolul de magister militum în perioada lui Constantiu II.

Istoriografia îl numește pe Filostorgiu ca fiind un autor eunomian sau neo-arian, dar tot la fel de bine s-ar putea numi un istoric filo-eunomian ce sintetizează relațiile creștinismului cu Imperiul Roman în perioada post-tetrarhică. Filiațiile doctinare cu Eunomie al Cyzicului (ca. 325-ca.393), retorul cu care polemizează Grigorie de Nyssa (Împotriva lui Eunomie) în marginea discuțiilor trinitare pe tot parcursul secolului al IV-lea, îl plasează în contextul dezbaterilor de orientare neo-ariană. Oricât ar părea de ne-canonic și partinic doctrinar, opera sa supraviețuiește datorită unui rezumat al patriarhului Fotie, în secolul al IX-ea. Ex ecclesiasticis historiis Philostorgii epitome face parte dintr-un corpus lărgit de compilații, care reprezintă ceea ce numim astăzi Photius Bibliotheca; acesta însumează nu mai puțin de 9 volume (1956-1991), gândind ediția modernă a lui René Henry, care este editată și tradusă pe parcursul a mai multor decenii. Destinat unuia dintre discipolii săi pe nume Tarasius, acest imens volum de „texterezumat” îl consacră pe Fotie un soi de recenzor al celor mai importante cărți în domenii precum filosofia, științele naturale, medicină și, cu precădere, istorie.

Din acest motiv, Istoria bisericească [IB] a lui Filostorgiu se poate citi exclusiv prin filtrul fotian, având însă avantajul de a putea fi comparată cu istoriile bisericești ale autorilor contemporani lui, iar din punct de vedere doctrinar, cu operele părinților capadocieni sus menționați. În acest text, Filostorgiu apare mai mereu la persoana a IIIa, în plus, nota introductivă a lui Fotie recomandă istoria sa ca fiind un “encomion închinat mai mult celor cu aplecări eretice, (…) o denigrare a ortodocșilor decât o istorie.” (IR, pp. 60-61). Patriarhul este un cititor de literatură “păgână”, biografii și literatură, astfel încât nu este o bizarerie faptul că decide să includă în Bibliotheca, IB a lui Filostorgiu. Prin urmare, aminteam mai sus, transmisia și recepția textului filostorgian este foarte mult dependentă de lecturile paralele și complementare cu cele ale autorilor de secolul IV, fie laici, fie creștini. Evaluând strict din punct de vedere doctrinar, fără aceste instrumente, a sa IB poate fi sursă de erori cronologice, istoriografice, o sursă confesională neo-ariană și cam atât. Din fericire, textul filostorgian circumscrie o serie de elemente (vezi infra) de larg interes: geografic, astronomic, istorico-religios, etc.

Traducerea IB în limba română oferită de către Dorin Garofeanu (doctor în Filologie Clasică la McMaster University, Hamilton, Canada) este însoțită de un studiu introductiv, de tabel cronologic și note explicative ale lui Dragos Mârșanu (doctorand al Facultății de Teologie a Universității Catolice din Leuven), într-o ediție îngrijită de către Adrian Muraru (lector Facultatea de Filosofie, Universitatea Al. I. Cuza, Iași). Este prima ediție completă și bilingvă în limba română, fiind precedată de Istoria bisericească de Evagrie. Prescurtare din Istoria bisericească de Filostorg și de Teodor Citețul a Î. P. S. Iosif Gheorghian în 1899, iar aceasta după ce înaltul prelat, între altele student la Sorbona și, mai tîrziu, Membru de onoare al Academiei Române, tradusese integral IB și Viața lui Constantin cel Mare, în varianta Eusebiu de Cezareea (1897), respectiv Sozomen (1896), dar și IB a lui Socrate Scolasticul (1899). La sfârșitul secolului al XIX lea, așadar, în limba română existau toate IB ale istoricilor apologeți de secol IV, iar Filostorgiu se bucura doar de o versiune prescurtată și neacademică, ceea ce este oricum, remarcabil la acea vreme.

Anul 2012 oferă o ediție academică, extrem de salutară gândind caracterul programatic editorial al colecției Tradiția Creștină, a editurii Polirom, dar și condițiile în care limba greacă este un lux fie în curricula academică preuniversitară, fie în cea universitară. Așadar, este o traducere însoțită de un aparat critic perfectibil, cu o bibliografie adusă la zi, cu note explicative, dar mai ales, este efectuată după ediția cea mai autoritară în lumea savantă, anume ediția Bidez, J. Philostorgius, Kirchengeschichte: Mit dem Leben des Lucian von Antiochien und den Fragmenten eines arianischen Historiographen (3ed.; rev. de Friedhelm Winkelmann; GCS; Berlin, Akademie-Verlag, 1981). Anexele (monolingv) sunt traduse în limba română respectând tot logica ediției Bidez: Începutul «Pătimirii Sfântului Mucenic Artemie», cu observațiile lui Filostorgiu despre Antonie, Din «Pătimirea Sfântului Mucenic Artemie»: apologia creștinismului înaintea împăratului Iulian; Pătimirea Marelui, Sfântului și Măritului Mucenic și Făcător de Minuni Artemie; Începutul Vieții Sfântului Teodor, Egumenul Mănăstirii Chora, Din «Viața lui Constantin» (codex Angelicus A). Despre înfrângerea și moartea lui Liciniu; Viața și pătimirea Sfântului Mucenic Lucian din Antiohia; Fragmente dintr-un istoric arian.

Una din edițiile critice recente ale autorului eunomian, editată de către Society of Biblical Literature (SBL), a fost efectuată de către Philip R. Amidon s.j. în anul 2007. Este o ediție foarte bine primită de către recenzori (i.e. Raymond Van Dam, Journal of the American Oriental Society), iar studiul introductiv și notele ediției în limba română sunt în mod vizibil dependente de aceasta. Structura studiului introductiv este construită în așa fel încât să pună în evidență fie elemente istoriografice timpurii – în marea lor majoritate derivate de chestiunea sinodului niceean și a controverselor neo-ariane – fie strict tehnice, adică elemente legate de lexicul mărturisirii de credință. Exemplific: i) semantica homoousios care conform retoricii eunomiane și, implicit, Filostorgiu, ar duce la monarhismul modalist – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei moduri de existență a lui Dumnezeu, o singură persoană în trei manifestări – dar și ii) semnificația expresiei treis hypostaseis care ar induce ideea de triteism subordinațianist arian – subordonarea Logosului față de Tatăl.

Acum, gândind logica textului filostorgian, cred că perspectiva analitică și istoriografică ar trebui să urmărească în primul rînd filiația dintre istorie și politica imperială, atât în perioada constantiniană, cât și cea post-constantiniană, calchiind exact pe intenția autorului capadocian. Filostorgiu nu este un autor cu formația lui Eunomiu, deci nu este un retor, filosof sau teolog, ci un istoric care descrie într-un arc temporal al anilor de domnie ai lui Constantin cel Mare (ca. AD 324-337) și cei ai proclamării lui Valentinian II ca împărat (AD 425), tot ceea ce el consideră că poate fi memorabil și avantajos grupării neo-ariene. Dacă la un autor precum Eunomiu putem contrapune textul lui Grigorie de Nyssa, Contra Eunomium și putem angaja o discuție strict dogmatică, la Filostorgiu este aproape imposibil pentru că textul este o retranscriere tardivă a patriarhului Fotie, iar acuratețea detaliilor de ordin teologic este discutabilă. Așadar, o reconstrucție istoriografică a dinamicii discuțiilor trinitare, deci exclusiv teologică și lipsită de studiul comparat al tuturor IB redactate de autori contemporani lui, îmi pare riscant a fi efectuată doar în marginea textului filostorgian. Opțiunile istoriografice sunt doar două: i) fie cea a unei analize ce urmărește expunerea și intențiile textului filostrogian per se, comparând doar acuratețea istoriei raporturilor Imperiului roman cu creștinismul în perioada dinastiei constantiniene și ulterior; ii) fie cea a unei analize care să includă disputele trinitare în secolul IV, dar luând în considerație textele paralele ale autorilor de IB și de tratate dogmatice post-niceene. Eu cred totuși, așa cum afirmam și mai sus, că prima opțiune este cea mai indicată.

În ce privește logica utilizării lui homoousios, respectiv treis hypostaseis în secolul IV, cea mai utilă și savantă analiză teologică este cea a diac. Ioan Ică jr. – Canonul Ortodoxiei I (editura Deisis/Stavropoleos, 2008), indispensabilă pentru publicul din România. Bibliografia, de altfel, extrem de elaborată și de bine pusă la punct a autorului studiului introductiv este lipsită de această referință, spun asta doar pentru că în iconomia studiului său, ponderea informațiilor sale sunt de natură teologică, mai mult decît istorică. Sigur, e.g. Filostorgiu oferă detalii despre preotul Alexandru, supranumit Baucalis, “care avea primul rang după Arie, a provocat începutul disputei între episcopul Alexandru și Arie, în urma căruia s-a născocit proclamarea lui homoousios”, însă este un detaliu punctual, cronologic, nu-și asumă considerații de ordin strict teologic. (IB, Cap. I.4, pp. 65). Un alt exemplu, tot în capitolul I, însă punctul 7, povestește despre sinodul de la Niceea, unde episcopul Alexandru se întâlnește cu Osiu de Cordoba și se sfătuie împreună cu alți episcopi, ca Arie să fie înlăturat, în condițiile în care hotărîrile sinodului sunt clare în privința recunoașterii deoființimii Fiului cu Tatăl. Din nou, avem o cronologie a evenimentelor ce au în centru discuții doctrinare, iar nu considerații de natură teologică per se (IB, pp. 46-48).

Un alt aspect legat de iconomia notelor în ediția românească este acela al numărului redus de considerații de ordin strict filologic, multe dintre ele, putând fi de interes din simplu fapt că “textura” este diversificată și croită pe două planuri: una filostorgiană și alta fotiană. Exemplific în mod aleatoriu: i) Fotie îl introduce pe Filostorgiu în cartea a 2a a Istoriei cu apelativul de mincinos kakostorgios (iubitor de demon), opus adjectivului philostorgos (drăgăstos), accentuând disprețul până la a face o echivalență între a fi mincinos și calitatea de eretic pe care implicit i-o atribuie (IB, Cap. 2.1). O notă care să ne explice aceste nuanțe cu iz filologic, ar fi salutară; ii) simultan unei dispute între Eusebiu al Nicomidiei și Teognis și Maris, se menționează un cutremur de pământ și o eclipsă totală de soare. De regulă, Filostorgiu asimilează catastrofele naturale cu morala divină, însă în capitolul IV avem o interesantă mențiune anume că „Nicomidia fiind distrusă de cutremurul de pământ, de foc și de revărsarea mării (n.p. tsunami?), mulți oameni pierind…”. De o deosebită frumusețe este episodul apariției cometei în perioada împăratului Teodosie I (AD 383-395), o descriere ce implică și cunoștințe solide de astronomie din partea autorului IB (IB Cap. 12.8). Aceste considerații filostorgiene sau pseudo-filostorgiene dedicate calamităților naturale merită o discuție care fie să le explice caracterul moralizator, fie concordanța sau nonconcordanța cu sursele paralele.

Ceea ce însă pare extrem de important la un autor precum Filostorgiu sunt elementele strict istorice, multe din ele memorabile și precise: i) victoria asupra lui Constantin cel Mare asupra lui Maxențiu, inclusiv episodul remarcabil al apariției semnului crucii „strălucind cu putere ziua în amiaza mare, și închipuind stelele [inscripția scrisă] în limba romanilor, care îi anunța victoria în luptă” (IB, Cap. 1. 6a); ii) menționarea cronologică a sinodului de la Niceea (IB, Cap. 1. 9a); iii) controversata ucidere a lui Crispus, fiul lui Constantin Cel Mare din căsătoria cu Minervina, într-un moment în care împăratul era deja căsătorit cu Fausta, fiica împăratului Maximian și care i-a oferit cinci copii: Constantin II, Constantiu II, Constantina, Constans și Elena (IB, Cap. 2.4b); iv) menționarea lui Ulfila și a episodului creștinării goților (IB, Cap. 2.5); v) posibilitatea uciderii lui Constantin cel Mare, care ar fi putut fi otrăvit, consumându-se astfel un fratricid, moarte ce ar fi fost prezisă de apariția unei comete (IB, Cap. 2. 16-16a), etc. Există, fără îndoială, în cronica eclesiastică filostorgiană multe neconcordanțe ori simpla manipulare de date istorice, cum ar fi: i) investirea ca episcop a lui Atanasie (IB, Cap. 1. 3); ii) datele sinodului din Tir (IB, Cap. 2. 11); iii) asupra activității lui Ulfila (IB, Cap. 2.5); iv) informațiile legate de fondarea Constantinopolului (IB, Cap. 2.9), etc. Toate aceste informații eronate merită o discuție aparte, fie critică, fie istorico-comparativă, încercându-se pe cât posibil a fi corelate cu sursele paralele ale textelor istoricilor contemporani lui Filostorgiu.

Un episod interesant, unul dintre foarte multele în IB a autorului nostru, este acela al menționării uciderii Hipatiei, fiica matematicianului Teon: “(…) Hipatia: aceasta a fost sfâșiată în bucăți de locuitorii Alexandriei, iar trupul ei a fost batjocorit și împrăștiat în toate părțile orașului. După cum zic unii, ea a suferit această soartă în mâinile lui Chiril, din pricina invidiei stârnite de marea ei știință, mai ales în astronomie” (IB, Cap. 8. 9a). În fapt, Hipatia s-a născut în 370 AD și a fost omorâtă în 415 AD. Tatăl său era matematician, autor a multe tratate dedicate numerelor și unul din curatorii Bibliotecii din Alexandria. Conform sursei Suda, Hipatia ar fi făcut comentarii în marginea: i) scrierilor matematice ale lui Diophantus, un alexandrinian de secol III, care ar fi compus un canon astronomic; ii) a scrierilor lui Ptolemeu dedicate astronomiei; in fine, iii) a lucrării dedicate geometriei, atribuite lui Apollonius (vezi J. M. Rist, “Hypatia”, Phoenix 19 (1965), pp. 216). Este foarte interesant cum un detaliu atât de incomod pentru o IB filostorgiană, trecută prin mâinile unui patriarh ortodox cum este Fotie, rămâne neschimbat și necomentat de către înaltul prelat. De regulă, Filostorgiu este un „mincinos”, însă de această dată primește doar mustrarea de a fi neevlavios (IB, Cap. 8.9).

Din perspectiva istoriei religiilor, Filostorgiu este un autor care oferă – mai mult prin ricoșeu sau pur și simplu contrapunând creștinismului păgânismul – detalii care pot fi utile istoricului religiilor: i) oracolele la care se raportează Teodosie II (AD 408-450), ii) cultul lui Apolo în zona Daphne, „o frumoasă suburbie a Antiohiei” unde împăratul Iulian (i.e. Apostatul) se închina statuii lui Apolo. Filostorgiu descrie minuțios cum anume naște mitul fecioarei Dafne și modul în care s-a realizat statuia lui Apolo: “(…) corpul [acestuia] fusese făcut dintr-un singur butuc de viță de vie, care cu o măestrie cu totul minunată, fusese modelat în așa fel încât să închipuie o singură formă; veșmîntul care îl înconjura de jur împrejur era acoperit de aur și, împreună cu părțile vizibile și neaurite ale corpului, strălucea cu o frumusețe de nedescris. Statuia stătea cu o liră în mâini, ca și cum ar fi condus un cor, iar pletele și coroana de dafin erau poleite din belșug cu aur, pentru ca ea să strălucească și să ofere cea mai mare plăcere privitorilor. Două pietre mari de hiacint, în cinstea tânărului Hiacint, fiul lui Amiclas, îi ținea loc de ochi….ˮ (IB, Cap. 7. 8a).

Am preferat să selectez în prezentarea volumului numai acele aspecte ce mi s-au părut inegal tratate de către istoriografia de gen, sugerând că există tematici filostorgiene ce merită toată atenția. Indiscutabil, IB a lui Filostorgiu, acum accesibil și cititorului de limbă română, este o sursă de secol IV ce-mi rezultă: i) a fi atent tratată de către autorul studiului introductiv și al notelor, ii) o traducere care sper să beneficieze de o recenzie competentă filologică, dar care indubitabil, raportat la iconomia globală a traducerilor Filostorgius este o raritate, in fine iii) un volum perfect conjunct cu titlurile deja apărute în colecția “Tradiția Creștinăˮ a editurii Polirom.

[1] Recenzie publicată inițial pe medievalia.ro și în limba engleză în revista Archeus.

Daniela Dumbravă, Institute for the History of Religions, Bucharest

Advertisements

2 comments on “Filostorgiu. Note în marginea ediției în limba română

  1. Discipulus Simplex
    05/07/2014

    Aducem recenzentei mulțumirile noastre pentru că s-a aplecat asupra acestui proiect. Cu toate acestea, cititorul merită, cred, să cunoască obiecția amabilă, dar fermă a autorului studiului introductiv și notelor la afirmația că acestea ar fi “în mod vizibil dependente” de ediția în lb. engleză a lui P. Amidon. In fapt, studiul introductiv NU este DELOC dependent de cel scris de Amidon (nici în ceea ce privește conținutul, nici ca structură, nici măcar ca bibliografie, de vreme ce, notabil, Amidon nu folosește valoroasa și singura monografie filostorgiană: G. Marasco, “Filostorgio”, 2005). In ceea ce privește notele, datorită faptului că sunt succinte și conțin mai ales trimiteri la surse, ar putea apărea dependente de ed. engleză numai pentru cineva care face o comparație fără să știe că Amidon, la rândul său, le-a preluat în mare parte din ediția critică a lui J. Bidez. Ceea ce datorează proiectul românesc lui Amidon, cu adevărat, este structura editorială, căci multe dintre sugestiile de îmbunătățire a prezentării fragmentelor (inclusiv trimiteri noi, ajutătoare la texte editate critic după ediția Bidez) au fost preluate în ediția românească după sugestiile lui Amidon (fapt menționat foarte clar în notele introductive; odată ce un lucru este bine făcut, el trebuie notat și preluat, nu ignorat pentru a păstra o falsă independență). Distinsa recenzentă nu poate fi acuzată de răutate, desigur; graba, însă, poate răni inutil, chiar fără voie.

    In altă ordine de idei, sugerăm cititorului interesat și alte recenzii apărute:
    • Studii Teologice (Ovidiu Sferlea) [http://www.scribd.com/doc/206355658/ST-Filostorgiu]
    • Tabor, nr. 5 (mai 2013), pp. 111-112 (Daniel Buda)
    • Revista teologică (Dragoş Boicu) [http://revistateologica.ro/articol.php?r=78&a=4912]

    Dragoș Mîrșanu

  2. danieladumbrava
    22/07/2014

    Nu exista recenzii in care sa vrei sa demonstrezi ca esti “rau”, exista recenzii doar pentru a dezbate idei si perspective critice originale, constructive si care sa aduca noilor editii o acuitate majora. Nimeni nu implica timpul pretios de studiu si ptr scris ca sa fie rau! 🙂 E un non sens.

    Asadar, revenind la subiect! Accentul critic cade pe grila analitica si acesta este extrem de clar expus, intocmai unui fir rosu ce urmareste intreaga lectura (excusiv teologica ptr un autor care este un pseudo-Filostorgiu si care depinde integral de ochii lui Fotie) a dlui Dragos Marsanu: “o reconstrucție istoriografică a dinamicii discuțiilor trinitare, deci exclusiv teologică și lipsită de studiul comparat al tuturor IB redactate de autori contemporani lui, îmi pare riscant a fi efectuată doar în marginea textului filostorgian. Opțiunile istoriografice sunt doar două: i) fie cea a unei analize ce urmărește expunerea și intențiile textului filostrogian per se, comparând doar acuratețea istoriei raporturilor Imperiului roman cu creștinismul în perioada dinastiei constantiniene și ulterior; ii) fie cea a unei analize care să includă disputele trinitare în secolul IV, dar luând în considerație textele paralele ale autorilor de IB și de tratate dogmatice post-niceene. Eu cred totuși, așa cum afirmam și mai sus, că prima opțiune este cea mai indicată.” (repetita iuvant!) Desigur, grila analitica reflecta un anume Weltanschauung, iar aceasta viziune nu pare a fi departe de ochii unui teolog ca Fotie. N-ar fi rau sa vedem si altfel lucrurile si am sugerat si cum ar putea fi ele gandite dpv istoriografic.

    Cat priveste notele explicative, ele sunt dependente (NB: nu am spus plagiat!) de ed. P. Amidon, implicit J. Bidez, insa nu am intentionat sa para ca amendez acest apect, ci reflecta o pura constatare. Sunt putine amendamente critice sau inovative in aparatul de subsol, dar nu-mi pare nimic grav aici.

    Pe final, un indem, in deplina sintonie cu Bonaventura, ptr. dl. Dragos Marsanu: cum organo et virtute!

    Cu gandul cel bun, dd.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: